Roșu-albastru-combinația penibilă

Posted in Psiho ARt on June 11, 2011 by ghostfail

                       

     În advertising arta nu prea are valoare. Produsul trebuie pus în valoare de contrastele ce-ți fură ochii instantaneu. contraste puternice sau disonante. Înțeleg asta. Dar este o combinație “mortală” de culori ce strică tot simțul artei și a esteticii. O întâlnim la cluburi importante de fotbal, companii celebre, cluburi de hockey, de basket, la hip-hoperii stilați…Ce mai, în locuri unde se știe clar că arta și cultura este “la pământ.”: combinația roșualbastru.

     Nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. Dar am “o boală” pe echipa Steaua de când mă știu. Pur și simplu urăsc combinația de pe echipament și doar asta ma făcut să nu-mi placă de ei. De incultura fotbaliștilor nu vorbesc azi, n-am chef

    Logourile multor companii importante sunt colorate astfel, ca să atragă. De exemplu Pepsi, Nascar, Korean Air, Liga Americană de baschet, de hockey…

     Această combinație, teoretic și practic nu este estetică. Și roșul și albastru sunt culori primare. Dacă pui două sau toate cele trei culori primare (roșu. galben și albastru) așa țipătoare una lângă alta iese o combinație foarte urâta. Dar în ciuda a ce am spus mai sus, apar tot mai multe companii cu astfel de logouri, de campanii publicitare.

    Nu veți vedea niciodată o operă de artă cu roșu și albastru primar , crud, una lângă alta.(decât dacă e un “așa zis artist”)

Simplu și valoros

Posted in Psycho talk on June 11, 2011 by ghostfail

    Trăim într-o societate în care punem preț foarte mare pe materiale, le dăm o importanță exagerată. Foarte multe produse se bazează pe nume, pe prestigiul companiei. Automat dacă porți haină x, ești văzut mai bine de societatea înaltă. Am văzut un film comico-romantic ce a conținut o fază genială. O tipă mai înstărită ajunge într-un sat, cu bagajul ei foarte prețios  Louie Vutton, cadou primit de la iubit. Până la urmă , se oferă un tip să o ducă de acolo și îi trântește bagajul în portbagaj. Tipa îl atenționează ce marcă este și că e cadou de la iubit. La care tipul uimit: ce lume ciudată, primești cadou de la iubit o geantă? și îl mai și dai nume? ….Așa am ajuns din păcate!

   Dar totuși sunt multe obiecte la care țin. Am cutia mea cu mici obiecte ce nu fac doi bani. Dar pentru mine au o valoare foarte mare. Am multe creioane folosite și foarte mici, dovadă că desenam mult înainte.(n-am mai tocit de mult un creion cu lenea mea) Am câteva șuruburi de la un șevalet. Am vreo două cutii de chibrituri mai vechi. Am mici pamblici, mici lanțuri rupte. Sunt pe acolo și scoici murdare, ceva mine de pix, o etichetă de Silva neagră, o cruciuliță veche roasă de mine când eram mic, o mică lumânare, niște chei de care nici nu mai știu ce e cu ele… tot felul de lucruri mărunte.  De foarte multe colecționez hârtii mâzgălite ce-mi amintesc de cineva. Odată am păstrat un pachet de țigări mototolit vreo 4 luni. Da după l-am aruncat că-mi amintea de fapt de o…mă abțin.

  Nu văd rostul lucrurilor pompoase. Nu sunt afacerist, deci n-am nevoie de telefon cu touchscreen și zeci de aplicații. Am un Nokia vechi și foarte rezistent și util. Singura achiziție mai  mare este un Ipod, dar m-am plictisit să tot schimb mp3 stupide pe lună, deci am ales ceva de calitate.

  Obiectele au devenit accesorii în ultima perioadă, nu chestii utile și absolut necesare. Foarte mulți oameni, astăzi se uită la prețul cadoului primit, apoi judecă dacă este ok sau cadoul…urât!  Pentru mine mereu o hârtie murdară scrisă de o persoană dragă va valora cât o sută de  genți de firmă!

http://browse.deviantart.com/?qh=&section=&q=simple+things#/d10gano

Arta nu este obiectivă

Posted in Psiho ARt on June 10, 2011 by ghostfail

        Arta are o mare calitate. Este vie. Pe bucata aia de artă observi sufletul artistului așa cum este, mai urât , mai frumos, mai sec, mai bogat. Pune-ți cei mai buni 7 graficieni ai lumii să deseneze același portret. Toate cele șapte desene vor arăta același personaj, dar fiecare cu o trăsătură specifică diferită. Ce i-a plăcut mai mult artistului, a desenat mai expresiv acolo. Asta îmi place foarte mult. Artiștii au abilitatea de a-și transpune fanteziile, de a altera mai mult sau mai puțin realitatea. Artiștii au posibilitatea de a combina realități în orice spațiu , lume doresc, fără să încalce vreo lege a naturii. Mulți oamenii cred că este dificil să facă așa ceva. Nu chiar,.Tot de ce ai nevoie este de timp liber, dedicație și să-ți lași imaginația să zboare prin mâna ta, prin vocea ta. Bineînțeles că este nevoie de mult exercițiu, de cunoaștere a anatomiei și demultă răbdare. Dar la un nivel de amator tot ce trebuie să faci e să-ți lași imaginația liberă.

   Arta nu va fi niciodată subiectivă deoarece este creată de o ființă ce se bazează pe sentimente, pe trăiri. Când vor putea picta, sau cânta și roboții..atunci poate că va fi și obiectivă.

http://browse.deviantart.com/?qh=&section=&q=art#/d280hui

http://browse.deviantart.com/?qh=&section=&q=art#/d17nx2l

În spate

Posted in Psiho ARt, Psycho talk on June 10, 2011 by ghostfail

    Sunt un tip calm, cu o mutră serioasă mai mereu, râd și zâmbesc foarte rar. La majoritatea comediile în care cei din jurul meu se “crăcănează” de râs….eu sunt cam în dubii: “ce e de râs aici”?  Același comportament a adus daune relațiilor cu persoanele din jur. La anumite evenimente fericite sau nefericite, oamenii normali se bucură sau plâng sau sar în sus. Eu , de multe ori, am aceeași față imobilăși calmă. Din cauza asta am avut de suferit, mi s-au adus multe acuze, că nu-mi pasă, că nu mă implic în relație, în proiect. Nu știu, eu încerc, dar nu prea mă pot exprima și în exterior. Mi-am creat lumea mea interioară unde îmi trăiesc evenimentele, cu foarte mari emoții, cu foarte mari griji. Dar în afară puține persoane, ce mă cunosc de mult timp, reușesc să vadă exact când sunt emoționat sau nu. Lumea se așteaptă ca eu să zâmbsc când sunt fericit. Eu când sunt fericit și emoționat, am o stare melancolică, în care zâmbetul iese forțat. M-am obișnuit așa, m-am obișnuit să fiu acuzat dar uneori doare să fiu acuzat de persoane la care țin că nu mă bucur de evenimentele fericite din viața lor. Nu este vina lor clar, e normal să creadă asta dacă eu nu arăt. Dar totuși… Și este destul de greu să conving o persoană că nu este adevărat, chiar m-am bucurat…deoarece n-am dovezi, doar cuvântul meu ce sună a scuză, a scăpare din capcană. Mulți au venit cu ideea că am pățit ceva când eram mic ce mi-a impus să-mi ascund sentimentele. Nu. De mic, bebeluș, preferam să stau singur, nu adormeam legănat sau în brațe prea des. Eu singur și locul meu de pat. În timp am învățat că este mai sănătos să-mi controlez reacțiile, ceea ce e foarte bine. Dar am dus asta în exces. Am ajuns la un moment dat să mă chinui să zâmbesc în cele mai fericite momente dar nici măcar unul chinuit nu ieșea. În liceu mă întreba lumea cum fac când sunt nervos. Dar ei nu știau că exact în clipa aia eram poate foarte nervos, dar aveam masca obișnuită. Din cauza calmului, odată, era să fiu implicat într-un accident. Eram pe scaunul șoferului și o mașină venea în viteză în unghi de 90 de grade spre partea mea. Nici măcar nu am atenționt șoferul. Am privit foarte calm cum se apropria. Tot la fel de calm eram și după ce, bineînțeles, impactul a fost evitat. La cutremur, mă uitam calm la lustră, plictisit, apoi am adormit în 2 minute după cutremur. Probabil și de asta aș fi bun de psiholog. Orice mi-ar spune respectiva persoană, nu mă minunez, nu judec, nu scap interjecții și asta o face să se simtă ascultată fără să aibă impresia că este la judecată.De asta prefer să ajut persoane fără să spun. Le ajut și sunt eu mulțumit. Am pățit mici faze în care am ajutat fără să spun o persoană, ca apoi să fiu tratat mai distant de aceea persoană, bineînțeles pentru că nu știa. Dar eu mă bucuram că și puțin datorită mie și-a revenit. Bineînțeles, că aveam impulsul de a-i zice, de a mă lăuda ei, dar nu am făcut-o de foarte multe ori..Mereu mi-am asumat rolul de a fi cel din spate, observatorul ce se implică invizibil și își ia ca răsplată zâmbetele unei persoane drept combustibil pentru a merge mai departe.

   Calmul ma ajutat foarte mult. Mi-am păstrat sângele rece, am evitat conflicte, am ascultat și ajutat multe persoane să-și elibereze demonii. Dar, bineînțeles e și partea negativă. M-a făcut de foarte multe să mă cred un ciudat fără inimă, o persoană ce ar trebui să fie singură, de frică să nu dezamăgesc, să nu încurc planurile unei alte persoane dragi cu mine. Deși m-am obișnuit cu mine, nu pot să nu fiu dezamăgit de mine când privesc în ochii persoanei iubite ce îmi spune verbal ceva, dar privirea spune: “Tu nu ții la mine, nu te bucuri pentru mine nici acum”….

http://browse.deviantart.com/?q=back%20door&order=9&offset=24#/d1cdds8

Schimbări

Posted in Psycho talk on June 9, 2011 by ghostfail

   Sunt doar un copil abia născut. Plâng pentru că mă deranjează lumina puternică și nu înțeleg ce este cu mine.  O persoană tot mai dragă are grijă de mine. Mă alintă, mă ține în brațe, îmi dă să țin chestii ciudate dar pufoase, foarte drăguțe sau colorate ce fac zgomot. Atingerea ei mă face să zâmbesc, să mă simt iubit, nu pot rezista fără ea. Îi aud vocea și deja mă liniștesc. Mai cresc puțin, văd mai departe, aud mai bine. Orice obiect nou îl cercetez, mă joc cu el. Pot merge singur, mă pot duce la mami singur, obiectele mai vechi nu mai îmi plac, vreau mereu ceva nou. Mă atașez de persoane noi.

 Cresc din ce în ce mai mult, am preferințe culinare foarte clare, persoane pe care nu le suport, programe tv ce îmi plac. Am cam lăsat jucăriile, prefer calculatorul, jocurile, colega de bancă este drăguță. Îmi place să ies cu colegii prin oraș, să umblăm după tipe,. Am uitat complet de jucării, calculatorul și fetele sunt prioritatea mea. La mama țin în continuare dar prefer să nu mă deranjeze prea mult cu grijile ei, nu mai îmi place să mă tot strângă în brațe..

   Sunt la liceu. Îmi place să fumez. Îmi place să-mi sărut prietena, să o ating pe unde mă lasă și tot încerc să o conving să facem dragoste. Mă uit râzând la copilașii ce zâmbesc la niște jucării stupide. Mai cresc puțin, termin liceul  și între timp mi-am convins  și prietena. în sfârșit scap de părinți, în alt oraș. Dar intervin și responsabilități, trebuie să plătesc chiria, să învăț mult…..Apar proiecte mai serioase, devin mai responsabil, nici sexul nu mi se mai pare așa interesant ca la început. Nici aceleași gusturi culinare nu le mai am, caraghioșii ăia îmbrăcați în pijamale ce dansau penibil clar nu mai îmi plac, blonda aia care cânta fals nu mai e deloc atrăgătoare. Nu mai îmi plac nici jocurile video, nu am timp de ele, glumele unor prieteni sunt stupide, imaturitatea lor de a face ce făceam noi acum trei ani este stupidă. Îmi găsesc o slujbă, intemeiez o familie. Observ tinerii cum se tot maimuțăresc, cum făceam și eu și îi tot cert să stea cuminți..nu le suport comportamentul. Dar de ce? De ce nu-i suport?  De ce grijile și alinturile mamei mi se par penibile?De ce nu mă mai distrez ca înainte?

  E simplu. Evoluăm în oameni maturi ce-și schimbă prioritățile. Suntem mici, ne distrăm, Odată cu stresul..gata distracțiile. Devenim ceea ce se numește oameni maturi. E păcat, dar este normal să ne pierdem din copilărie pentru a reuși în viață, așa realizăm ce-am pierdut și ce putem pierde dacă nu ne punem pe picioare, Asta e, important este să nu renunțăm la personalitatea noastră, să ne-o păstrăm vie și așa redevenim copii când ne permite situația sau să ne retrăim copilăria cu ajutorul copiilor noștri..

  Apropo, nu mi-am descris viața mea mai sus, multe  nu mi s-au întâmplat dar spun asta din experiența acumulată a persoanelor pe care le-am ascultat..

http://listsoplenty.com/pix/kids-growing-up-sometimes-too-fast

Stare

Posted in Psycho talk on June 9, 2011 by ghostfail

          Este vară. Afară este excesiv de cald.Nu prea am dormit toată noaptea, poate vreo oră. Mă sui în autobus. Îmi aleg un loc, unde o să stau pironit vreo patru ore. Îmi pun căștile în urechi și deschid ipodul. Peste vreo oră mă apucă moleșeala și somnul. Încerc, printre mesaje și privit ecranul monitorului din autobuz, să adorm. Psihicul meu nu mă lasă, la fiecare mișcare mă trezesc și îmi impun să nu adorm de față cu vecinii de autobuz.  Apoi intervine magia. Timpul trece parcă mai ușor, dar dacă mă întrebi ce film am văzut pe ecran sau prin ce oraș trece autobuzul, îți spun că nu știu, deși cunosc bine drumul. Mai scriu niște mesaje, mai vorbesc la telefon , așa, mai semizombie. În sfârșit ajung la destinație. Afară o căldură înăbușitoare, stare de zombie, drum lung pe jos și picioare odihnite de 4 ore de stat. Mi-a luat timp dublu să parcurg un drum , ce, în mod normal, îl parcurg în 15 minute.

      Nu mai știu ce anotimp este.  Poate este primăvară. Este seară. Eu și un amic ne cinstim cu vodcă și vin. Toate bune și frumoase, apoi mai cețoase, mai gălăgioase, mai tulburi ,mai,,mai,,nu mai îmi amintesc ce mai. Tot ce știu este că deodată este dimineță și mă doare capul puțin. Mă ridic din pat și observ că v-am mințit. Nu mă doare capul puțin, mă doare îngrozitor și am o stare de “dat la rațe” cam urgentă. Apoi intru în vorbă cu amicul și ne împărtășim amintirile de beție de aseară. Partea neplăcută este că nu pot sta în picioare fără să nu mă omoare capul și că trebuie să fac și o scurtă oprire până la gară. Mă pornesc cu tupeu, dar , vaii, parcă plutesc, parcă nu văd nimic, capul cântărește o tonă., îmi face unu semn dare u nici nu-l văd, aproape că dă o mașină peste mine…..da cine o vede sau realizează momentul!? Eu cu siguranță nu! Ajung la gară, aștept o mașină, iau un pachet și mă întorc la fel de buimac în apartament pâna reușesc totuși să-mi eliberez stomacul și senzația “plăcută” din gât..

     E ciudată tare senzația dintre lumi, în care conștientizezi că mergi, că vorbești, dar după două secunde ai uitat ce ai spus,. Gura îți funcționează, zice bine ce zice acolo dar la sfârșitul stării nu ești sigur dacă ai vorbit prostii sau ai vorbit articulate și pe subiect. Mergi pe stradă, mergi civilizat, dar doar așa din instinct, din experiență, fără să realizezi prea bine.Asta e doar o mică parte din magia corpului uman, ce nu va fi niciodată replicată de nici un roboțel geniu. Deși psihicul este mai buimac, corpul tot te duce acolo în siguranță. Ca atunci când mergi beat, distrus pe stadă, nu mai știi nimic de tine dar te trezești a doua zi foarte ok, cu hainele aranjate pe scaun la dungă. Și stai și te întrebi: eram așa de beat.. cum de am aranjat așa de bine hainele?  Orice roboțel geniu, odată stricat cu un virus, va fi dezorientat total. Deci bucurați-vă că suntem așa cum suntem, cu lipsurile dar și cu minunățiile noastre imposibil de replicat!          

Meaning or less

Posted in Psycho talk on June 9, 2011 by ghostfail

           Lume Iris Persoană Semen Ăăăăăăă

           Toți Om Trunchi Albină Lumină Ăăăăăă

          Demonii Există

         Irealitate Divinitate Ereditar Insultă

          Șarm Identitate

          Conștiință Rezultat Energie Antiprostie Talent Inteligență Voință  Ireversibil Timp Aversiune  Tinerețe Efect

Ce reprezintă cuvintele de mai sus?

        1 Toate rândurile exprimă o mică parte din umanitate, din identitatea noastră. Totuși asta reprezintă?

        2 Nu reprezintă nimic, doar niște cuvinte cu sens aparent pe acelașii subiect

       3 Tocmai am încercat să exprim ceea ce fac mulți în ziua de azi. Vorbesc multe, cu vocabular bogat, în idei lungi și pompoase, cu gesturi largi, dar de fapt exprimă doar atât: că nu știu nimic legat de situația respectivă. Vorba adevărată este aia scurtă și la subiect.

        4 Dar, totuși, rândurile de mai sus au o logică. Compuneți cuvinte din primele litere ale fiecărui cuvânt și veți afla adevăratul mesaj.