Archive for the Psycho talk Category

Puterea cuvintelor

Posted in Psycho talk on June 30, 2011 by ghostfail

The important thing is not WHAT you say, 
but HOW you say it.”
Jesús Canca

    În ultima perioadă mi se întâmplă un fenomen ce mi se pare destul de ciudat. Primesc telefoane de mulţumire de la multe persoane pentru că le-am fost alături…iar eu: ce, când anume? Bineînţeles că mă bucur, dar nu prea realizez când anume am făcut asta.

  Nu o să încep să vorbesc despre mine, despre ”faptele mele eroice” ci despre puterea obişnuinţei. Din cauza timidităţii petreceam mult timp în clasă cu fetele şi astfel am învăţat să le cunosc mai bine,. La început erau experimente, mă comportam în felul x cu tipa z şi observam urmările. Astfel , în timp, am ajuns să vorbesc mult mai familiar, mai instinctiv cu persoanele de sex feminin. Astfel reuşesc să mă împrietenesc mai rapid cu ele, vorbele potrivite le spun din obişnuiţă, limbajul corpului şi acţiunile înspre ajutorarea lor sunt foarte naturale. Faza negativă este că astfel am fost de multe ori acuzat că flirtez cu majoritatea fetelor. Eu , de fapt, doar vorbesc mai familiar şi stabilesc mai rapid o legătură amicală şi asta fără să realizez prea bine, deoarece, cum spuneam, o fac instinctiv, prin puterea obişnuinţei. A doua urmare negativă este că aveam tendinţa de a fi mereu văzut ca prietenul cel drăguţ deşi poate încercam să stabilesc o relaţie peste prietenie cu tipa x. Dar aşa am reuşit să atrag mai multe persoane feminine ca prietene bune şi să mă înţeleg mult mai bine cu ele decât cu persoanele masculine

  Astfel, în ziua de azi, primesc din când în când telefoane de la persoane feminine care îmi mulţumesc deoarece le-am fost alături când erau supărate.sau că le-am ajutat la proiecte.. Faza e că de ceva timp sunt ”pus pe pilot automat” să ajut cu mici încurajări spuse la momentul potrivit, încât uit şi când o fac..şi de asta râmân uneori uimit: ce am făcut, când?

  De fapt şi de drept, cea mai potrivită concluzie este că puterea cuvântului este foarte mare. Mici încurajări pot ridica un om de la pământ sau măcar îl ajută pe moment să se simtă mai bine. Asta e bucuria mea, că pot oferi unor persoane, mici momente de încredere în sine, măcar. Bineînţeles, puterea zvonului şi a vorbelor urâte poate distruge un om., poate distruge relaţii solide de ani buni. Asta e..Fiecare acţiune are şi o parte negativă!

p.s acest post nu are în nici un caz rolul de a mă laudă, de a arătă cât de wow mă comport eu cu fetele, e o simplă relatare, vreau doar să subliniez puterea cuvântului prin experienţe personale

http://englishedrissis.blogspot.com/2011/04/power-of-words.html

Advertisements

Despre noi

Posted in Psycho talk on June 15, 2011 by ghostfail

1      Te întrebi cât e ceasul. Te uiți pe mobil sau  la ceasul de la mână. Apoi ceva îți surprinde privirea și mintea ta începe să proceseze la ce ai observat acolo. Apoi îți amintești că te-ai uitat la ceas. Dar nu știi cât e ora. Te uiți din nou la ceas. Dat după două secunde realizezi că nici acum nu știi cât e ora. Te uiți a treia oară și în sfârșit memorezi ce-ai văzut acolo pe ecran.

2      Realizezi un referat, o lucrare mai de întindere. De acum știi aproape pe e rost ce ai scris acolo.  Apoi te pui pe verificat greșelile. Foarte bine, lucrare pusă la punct! Dat te gândești totuși să arăți și altcuiva lucrarea înainte să o predai. Spre surprinderea ta, prietenul te bombardează cu greșelile tale copilărești de gramatică din lucrarea ta. Nu-l crezi dar verifici din nou . Și observi atâtea greșeli, ce înainte parcă erau invizibile. Iar o corectezi, iar o trimiți amicului, dar tot sunt câteva greșeli pe care nu le-ai observat, dar amicul da.

    Aici explicația este simplă. Când cunoști o lucrare foarte bine ai tendința să citești ideea în mare. Deși ție ți se pare că citești cuvânt cu cuvânt și astfel pierzi din privire detalii și greșeli. Un observator  neutru citește tot, deoarece vrea să citească tot, este un text nou pentru el și astfel observă tot

3     Cauți un obiect de o oră. Răscolești dulapul, hainele,  masa, te uiți prin buzunar…nimic. Chemi în ajutor un prieten. După câteva minute vine cu obiectul în mână râzând: „frate, era pe dulap, unde zici tu că te-ai uitat de șapte ori!”..Tu chiar te-ai uitat atent de șapte ori acolo, dar cumva, nu l-ai văzut, poate l-ai și atins dar nu ți-ai dat seama.

      Sau amicul te verifică prin buzunare și găsește acolo obiectul. Tu îi spui serios că e o glumă. Ca tu ai verificat în buzunar la tine tot, l-ai și tras invers  și nimic. Dar totuși ce căutai acolo era.

        Sau amicul tău începe să râdă și îți spune să te uiți în oglindă. Observi nervos că ochelarii îi ai pe nas, sau tocmai obiectul x îl ții în mână de o oră, ai răscolit toată casa, dar îl țineai în mână și cumva nu ți-ai dat seama.

4     Locuiești în cartierul x de când te știi. În fiecare zi treci pe același drum , printre aceleași case. Te întreabă cineva cum arată casa unde stă baba plicticoasă y. Habar n-ai deși ai trecut prin fața ei de sute de ori. Dar se întâmplă un eveniment ce-ți trezește amintiri, îți amintești că acolo vara vine frumoasa ei nepoată și deodată îți amintești la perfecție cum arată casa, ce culoare are. Creierul nostru stochează tot felul de informații, dar le accesează pe fiecare pe rând, în funcție de evenimentele ce țin de acea memorie. Dacă un eveniment ni se pare fără importanță sau nu are legătură cu amintirea vizuală z, există marea posibilitate să uităm, să nu ne aducem aminte cum arăta sau ce conținea amintirea. E de ajuns un mic detaliu important și ..magie, ne amintim tot!

5.   Vorbești cu o persoană plictisitoare. Încerci să scapi subtil de ea dar nu prea îți iese. În sfârșit..a plecat, ești liber! Peste două zile te întâlnești iar fără să vrei cu ea și-ți reproșează că nu te-ai ținut de cuvânt. Te străduiești să-ți amintești despre ce era vorba dar nimic nu-ți amintești. Dar când îți amintește ea, deodată știi  și ce limbaj non verbal a folosit când te-a rugat să faci x și tu ai acceptat așa din instinct mai mult…. Să vorbim ne intră în instinct, ca și mersul. Tocmai de asta suntem capabili să ne gândim în altă parte dar să vorbim altceva, așa mai mult mecanic. Vorbim foarte corect , pe subiect dar nu mai ținem minte ce. Partea proastă este că ori ne amintim gândurile, ori ce am vorbit..dar nu amândouă. Puțini dintre noi reușim să ne concentrăm în două părți simultan

     Ce mai, dacă vrem, suntem niște uituci și niște împiedicați. Câteodată parcă creierul ne este infestat cu un virus și nu mai putem gândi corect, nu mai putem judeca. Și apoi stăm și ne gândim Cum naiba am putut să spun asta? Cum dracu nu am observat atâtea greșeli?  Cum naiba am intrat în situația asta deși  era clar că e o prostie?  Răspunsul e simplu: de multe ori ne lăsăm orbiți de griji, de sentimente, de plictiseală…nu suntem roboței cu cheie și programe de gândire instalate!

din cauza datorităi

Posted in Psiho ARt, Psycho talk on June 12, 2011 by ghostfail

  

   Pentru a putea comunica, oamenii au inventat limbajul semnelor, apoi anumite sunete denumite cuvinte ce au format o limbă. Odată cu crearea limbajul, au apărut și agramații. Unii nu pot înțelege niște reguli simple și niște sunete binedefinite în forma lor corectă.

  Nu sunt eu în nici un caz expert în gramatică, fac și eu unele greșeli. Mă bâlbâii, mai încurc forme ale cuvintelor…dar este o greșeală pe care nu o suport și nu o fac niciodată. Foarte mulți români încurcă sensul cuvintelor “datorită” și “din cauza”. Este foarte logic

datorită arată un fapt pozitiv, o urmare pozitivă, o mulțumire adusă unui fapt, unei persoane.

din cauza apare după o acțiune negativă, îl atribuim unui fapt negativ creat de o persoană sau de o acțiune

   Sunt niște reguli foarte simple. Dar aud peste tot exprimări greșite de genul, la prezentatori tv,  a clasei muncitoare obișnuite, la politicieni șichiar și la academicieni. M-am plictisit să aud că viața unui copil a fost salvată din cauza unui trecător sau că datorită incendiului șă-au pierdut viața mulți oameni.

   Asta este. Îi tot copiem pe englezi cu “because” al lor, e care îl folosesc și ca datorită și ca din cauza. Dar ei au o singură formă și reiese din context ce formă anume este folosită pozitivă sau negativă. Dar noi copiem alte limbi în prostie, deși avem o limbă mult mai complexă, mult mai frumoasă, mult mai plastică!

Simplu și valoros

Posted in Psycho talk on June 11, 2011 by ghostfail

    Trăim într-o societate în care punem preț foarte mare pe materiale, le dăm o importanță exagerată. Foarte multe produse se bazează pe nume, pe prestigiul companiei. Automat dacă porți haină x, ești văzut mai bine de societatea înaltă. Am văzut un film comico-romantic ce a conținut o fază genială. O tipă mai înstărită ajunge într-un sat, cu bagajul ei foarte prețios  Louie Vutton, cadou primit de la iubit. Până la urmă , se oferă un tip să o ducă de acolo și îi trântește bagajul în portbagaj. Tipa îl atenționează ce marcă este și că e cadou de la iubit. La care tipul uimit: ce lume ciudată, primești cadou de la iubit o geantă? și îl mai și dai nume? ….Așa am ajuns din păcate!

   Dar totuși sunt multe obiecte la care țin. Am cutia mea cu mici obiecte ce nu fac doi bani. Dar pentru mine au o valoare foarte mare. Am multe creioane folosite și foarte mici, dovadă că desenam mult înainte.(n-am mai tocit de mult un creion cu lenea mea) Am câteva șuruburi de la un șevalet. Am vreo două cutii de chibrituri mai vechi. Am mici pamblici, mici lanțuri rupte. Sunt pe acolo și scoici murdare, ceva mine de pix, o etichetă de Silva neagră, o cruciuliță veche roasă de mine când eram mic, o mică lumânare, niște chei de care nici nu mai știu ce e cu ele… tot felul de lucruri mărunte.  De foarte multe colecționez hârtii mâzgălite ce-mi amintesc de cineva. Odată am păstrat un pachet de țigări mototolit vreo 4 luni. Da după l-am aruncat că-mi amintea de fapt de o…mă abțin.

  Nu văd rostul lucrurilor pompoase. Nu sunt afacerist, deci n-am nevoie de telefon cu touchscreen și zeci de aplicații. Am un Nokia vechi și foarte rezistent și util. Singura achiziție mai  mare este un Ipod, dar m-am plictisit să tot schimb mp3 stupide pe lună, deci am ales ceva de calitate.

  Obiectele au devenit accesorii în ultima perioadă, nu chestii utile și absolut necesare. Foarte mulți oameni, astăzi se uită la prețul cadoului primit, apoi judecă dacă este ok sau cadoul…urât!  Pentru mine mereu o hârtie murdară scrisă de o persoană dragă va valora cât o sută de  genți de firmă!

http://browse.deviantart.com/?qh=&section=&q=simple+things#/d10gano

În spate

Posted in Psiho ARt, Psycho talk on June 10, 2011 by ghostfail

    Sunt un tip calm, cu o mutră serioasă mai mereu, râd și zâmbesc foarte rar. La majoritatea comediile în care cei din jurul meu se “crăcănează” de râs….eu sunt cam în dubii: “ce e de râs aici”?  Același comportament a adus daune relațiilor cu persoanele din jur. La anumite evenimente fericite sau nefericite, oamenii normali se bucură sau plâng sau sar în sus. Eu , de multe ori, am aceeași față imobilăși calmă. Din cauza asta am avut de suferit, mi s-au adus multe acuze, că nu-mi pasă, că nu mă implic în relație, în proiect. Nu știu, eu încerc, dar nu prea mă pot exprima și în exterior. Mi-am creat lumea mea interioară unde îmi trăiesc evenimentele, cu foarte mari emoții, cu foarte mari griji. Dar în afară puține persoane, ce mă cunosc de mult timp, reușesc să vadă exact când sunt emoționat sau nu. Lumea se așteaptă ca eu să zâmbsc când sunt fericit. Eu când sunt fericit și emoționat, am o stare melancolică, în care zâmbetul iese forțat. M-am obișnuit așa, m-am obișnuit să fiu acuzat dar uneori doare să fiu acuzat de persoane la care țin că nu mă bucur de evenimentele fericite din viața lor. Nu este vina lor clar, e normal să creadă asta dacă eu nu arăt. Dar totuși… Și este destul de greu să conving o persoană că nu este adevărat, chiar m-am bucurat…deoarece n-am dovezi, doar cuvântul meu ce sună a scuză, a scăpare din capcană. Mulți au venit cu ideea că am pățit ceva când eram mic ce mi-a impus să-mi ascund sentimentele. Nu. De mic, bebeluș, preferam să stau singur, nu adormeam legănat sau în brațe prea des. Eu singur și locul meu de pat. În timp am învățat că este mai sănătos să-mi controlez reacțiile, ceea ce e foarte bine. Dar am dus asta în exces. Am ajuns la un moment dat să mă chinui să zâmbesc în cele mai fericite momente dar nici măcar unul chinuit nu ieșea. În liceu mă întreba lumea cum fac când sunt nervos. Dar ei nu știau că exact în clipa aia eram poate foarte nervos, dar aveam masca obișnuită. Din cauza calmului, odată, era să fiu implicat într-un accident. Eram pe scaunul șoferului și o mașină venea în viteză în unghi de 90 de grade spre partea mea. Nici măcar nu am atenționt șoferul. Am privit foarte calm cum se apropria. Tot la fel de calm eram și după ce, bineînțeles, impactul a fost evitat. La cutremur, mă uitam calm la lustră, plictisit, apoi am adormit în 2 minute după cutremur. Probabil și de asta aș fi bun de psiholog. Orice mi-ar spune respectiva persoană, nu mă minunez, nu judec, nu scap interjecții și asta o face să se simtă ascultată fără să aibă impresia că este la judecată.De asta prefer să ajut persoane fără să spun. Le ajut și sunt eu mulțumit. Am pățit mici faze în care am ajutat fără să spun o persoană, ca apoi să fiu tratat mai distant de aceea persoană, bineînțeles pentru că nu știa. Dar eu mă bucuram că și puțin datorită mie și-a revenit. Bineînțeles, că aveam impulsul de a-i zice, de a mă lăuda ei, dar nu am făcut-o de foarte multe ori..Mereu mi-am asumat rolul de a fi cel din spate, observatorul ce se implică invizibil și își ia ca răsplată zâmbetele unei persoane drept combustibil pentru a merge mai departe.

   Calmul ma ajutat foarte mult. Mi-am păstrat sângele rece, am evitat conflicte, am ascultat și ajutat multe persoane să-și elibereze demonii. Dar, bineînțeles e și partea negativă. M-a făcut de foarte multe să mă cred un ciudat fără inimă, o persoană ce ar trebui să fie singură, de frică să nu dezamăgesc, să nu încurc planurile unei alte persoane dragi cu mine. Deși m-am obișnuit cu mine, nu pot să nu fiu dezamăgit de mine când privesc în ochii persoanei iubite ce îmi spune verbal ceva, dar privirea spune: “Tu nu ții la mine, nu te bucuri pentru mine nici acum”….

http://browse.deviantart.com/?q=back%20door&order=9&offset=24#/d1cdds8

Schimbări

Posted in Psycho talk on June 9, 2011 by ghostfail

   Sunt doar un copil abia născut. Plâng pentru că mă deranjează lumina puternică și nu înțeleg ce este cu mine.  O persoană tot mai dragă are grijă de mine. Mă alintă, mă ține în brațe, îmi dă să țin chestii ciudate dar pufoase, foarte drăguțe sau colorate ce fac zgomot. Atingerea ei mă face să zâmbesc, să mă simt iubit, nu pot rezista fără ea. Îi aud vocea și deja mă liniștesc. Mai cresc puțin, văd mai departe, aud mai bine. Orice obiect nou îl cercetez, mă joc cu el. Pot merge singur, mă pot duce la mami singur, obiectele mai vechi nu mai îmi plac, vreau mereu ceva nou. Mă atașez de persoane noi.

 Cresc din ce în ce mai mult, am preferințe culinare foarte clare, persoane pe care nu le suport, programe tv ce îmi plac. Am cam lăsat jucăriile, prefer calculatorul, jocurile, colega de bancă este drăguță. Îmi place să ies cu colegii prin oraș, să umblăm după tipe,. Am uitat complet de jucării, calculatorul și fetele sunt prioritatea mea. La mama țin în continuare dar prefer să nu mă deranjeze prea mult cu grijile ei, nu mai îmi place să mă tot strângă în brațe..

   Sunt la liceu. Îmi place să fumez. Îmi place să-mi sărut prietena, să o ating pe unde mă lasă și tot încerc să o conving să facem dragoste. Mă uit râzând la copilașii ce zâmbesc la niște jucării stupide. Mai cresc puțin, termin liceul  și între timp mi-am convins  și prietena. în sfârșit scap de părinți, în alt oraș. Dar intervin și responsabilități, trebuie să plătesc chiria, să învăț mult…..Apar proiecte mai serioase, devin mai responsabil, nici sexul nu mi se mai pare așa interesant ca la început. Nici aceleași gusturi culinare nu le mai am, caraghioșii ăia îmbrăcați în pijamale ce dansau penibil clar nu mai îmi plac, blonda aia care cânta fals nu mai e deloc atrăgătoare. Nu mai îmi plac nici jocurile video, nu am timp de ele, glumele unor prieteni sunt stupide, imaturitatea lor de a face ce făceam noi acum trei ani este stupidă. Îmi găsesc o slujbă, intemeiez o familie. Observ tinerii cum se tot maimuțăresc, cum făceam și eu și îi tot cert să stea cuminți..nu le suport comportamentul. Dar de ce? De ce nu-i suport?  De ce grijile și alinturile mamei mi se par penibile?De ce nu mă mai distrez ca înainte?

  E simplu. Evoluăm în oameni maturi ce-și schimbă prioritățile. Suntem mici, ne distrăm, Odată cu stresul..gata distracțiile. Devenim ceea ce se numește oameni maturi. E păcat, dar este normal să ne pierdem din copilărie pentru a reuși în viață, așa realizăm ce-am pierdut și ce putem pierde dacă nu ne punem pe picioare, Asta e, important este să nu renunțăm la personalitatea noastră, să ne-o păstrăm vie și așa redevenim copii când ne permite situația sau să ne retrăim copilăria cu ajutorul copiilor noștri..

  Apropo, nu mi-am descris viața mea mai sus, multe  nu mi s-au întâmplat dar spun asta din experiența acumulată a persoanelor pe care le-am ascultat..

http://listsoplenty.com/pix/kids-growing-up-sometimes-too-fast

Stare

Posted in Psycho talk on June 9, 2011 by ghostfail

          Este vară. Afară este excesiv de cald.Nu prea am dormit toată noaptea, poate vreo oră. Mă sui în autobus. Îmi aleg un loc, unde o să stau pironit vreo patru ore. Îmi pun căștile în urechi și deschid ipodul. Peste vreo oră mă apucă moleșeala și somnul. Încerc, printre mesaje și privit ecranul monitorului din autobuz, să adorm. Psihicul meu nu mă lasă, la fiecare mișcare mă trezesc și îmi impun să nu adorm de față cu vecinii de autobuz.  Apoi intervine magia. Timpul trece parcă mai ușor, dar dacă mă întrebi ce film am văzut pe ecran sau prin ce oraș trece autobuzul, îți spun că nu știu, deși cunosc bine drumul. Mai scriu niște mesaje, mai vorbesc la telefon , așa, mai semizombie. În sfârșit ajung la destinație. Afară o căldură înăbușitoare, stare de zombie, drum lung pe jos și picioare odihnite de 4 ore de stat. Mi-a luat timp dublu să parcurg un drum , ce, în mod normal, îl parcurg în 15 minute.

      Nu mai știu ce anotimp este.  Poate este primăvară. Este seară. Eu și un amic ne cinstim cu vodcă și vin. Toate bune și frumoase, apoi mai cețoase, mai gălăgioase, mai tulburi ,mai,,mai,,nu mai îmi amintesc ce mai. Tot ce știu este că deodată este dimineță și mă doare capul puțin. Mă ridic din pat și observ că v-am mințit. Nu mă doare capul puțin, mă doare îngrozitor și am o stare de “dat la rațe” cam urgentă. Apoi intru în vorbă cu amicul și ne împărtășim amintirile de beție de aseară. Partea neplăcută este că nu pot sta în picioare fără să nu mă omoare capul și că trebuie să fac și o scurtă oprire până la gară. Mă pornesc cu tupeu, dar , vaii, parcă plutesc, parcă nu văd nimic, capul cântărește o tonă., îmi face unu semn dare u nici nu-l văd, aproape că dă o mașină peste mine…..da cine o vede sau realizează momentul!? Eu cu siguranță nu! Ajung la gară, aștept o mașină, iau un pachet și mă întorc la fel de buimac în apartament pâna reușesc totuși să-mi eliberez stomacul și senzația “plăcută” din gât..

     E ciudată tare senzația dintre lumi, în care conștientizezi că mergi, că vorbești, dar după două secunde ai uitat ce ai spus,. Gura îți funcționează, zice bine ce zice acolo dar la sfârșitul stării nu ești sigur dacă ai vorbit prostii sau ai vorbit articulate și pe subiect. Mergi pe stradă, mergi civilizat, dar doar așa din instinct, din experiență, fără să realizezi prea bine.Asta e doar o mică parte din magia corpului uman, ce nu va fi niciodată replicată de nici un roboțel geniu. Deși psihicul este mai buimac, corpul tot te duce acolo în siguranță. Ca atunci când mergi beat, distrus pe stadă, nu mai știi nimic de tine dar te trezești a doua zi foarte ok, cu hainele aranjate pe scaun la dungă. Și stai și te întrebi: eram așa de beat.. cum de am aranjat așa de bine hainele?  Orice roboțel geniu, odată stricat cu un virus, va fi dezorientat total. Deci bucurați-vă că suntem așa cum suntem, cu lipsurile dar și cu minunățiile noastre imposibil de replicat!